muguri de iubire ...

...de Nicolae Labiş

Întâmplător am dat peste filmuleţul de mai jos şi...am fost surprinsă să observ cât de vii îmi erau în minte versurile deşi nici nu le mai citisem şi nici nu le mai ascultasem de foarte mult timp... cât de viu răsuna glasul domnului învăţător încât parcă mă teleportasem în timp cu vreo 12 ani şi eram din nou în clasa I, în aceeaşi sală de clasă, în aceeaşi bancă şi lângă aceeaşi coleguţă şi ...încercam să ne ascundem emoţia...

Daaa, ţin minte că îmi plăcea foarte mult felul în care domnul învăţător ne citea absolut orice, îmi plăcea şi admiram trăirea lui, pe care reuşea să ne-o insufle şi nouă. Îmi amintesc că la "Moartea căprioarei" parcă înlemnisem cu toţii...nu mai clipea, nu mai răsufla nimeni :)) mult după ce în tăcere glasul a răsunat "Mănânc şi plâng. Mănânc!" ne-am dezmorţit şi noi...

Acum simţim aceeaşi intensitate însă doar prin ochii copilului de altădată ...căci el e cel care de fapt plânge, ochii lui se identifică cu ai căprioarei şi ei suspină doar doar să nu fie acoperiţi... doar doar să nu se despartă niciodată de noi şi să ne lase pustii într-o lume în care "Peste păduri tot mai des focuri, focuri...dansează sălbatice, satanice jocuri" ...









Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit...ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit cu fata prefăcută-n căprioară...Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, ea ridicase capul, îl clătină spre stele,îl prăvăli apoi, stânind pe apă fugare roiuri de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, şi viaţa căprioarei spre zările târzii zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna când lasă cuiburi sure şi pustii.