"Cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial, exista un cuplu în care cei doi se iubeau foarte mult. De fiecare dată barbatul, în orice ocazie, încerca să-şi arate dragostea faţă de ea. Ea era frumoasă, sensibilă, dar şi firavă din punct de vedere al sănătăţii.
Începând războiul, bărbatul este nevoit să meargă pe front, unde trece prin foarte multe încercări şi de multe ori ca prin minune scapă să nu fie ucis. Se ruga în fiecare zi să-l ajute Dumnezeu să trăiască pentru a se întoarce acasă lângă soţia pe care atât de mult o iubea.
Fiecare gând al său era să o strângă din nou în braţele sale şi asta îi dădea putere să reziste foamei, frigului şi rănilor. Când se termina războiul, mai fericit ca niciodată porneşte către casă parcă plutind…
În drum, aproape de satul său, se întâlneşte cu un prieten de familie care după bucuria de a-l revedea viu şi întreg, încerca să-l consoleze pentru încercarea prin care trec…
- "Care încercare?" întreba neliniştit bărbatul.
- "Încă nu ai aflat?... soţia ta a avut o infectie foarte grea, a scăpat cu viaţă dar acum chipul ei este deformat." Răspunse prietenul trist.
Bărbatul cade aproape leşinat şi rămâne plângând cu amar pe marginea drumului…
Spre seară ajunge acasă. Soţia lui după bucuria revederii şi mulţumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al ţine în viată, se aşează la masă şi… realizează că multiubitul ei soţ şi-a pierdut vederea în război! Crezând că printr-o rană de război a ramas orb, nu-l întreabă niciodată despre acest lucru pentru a nu suferi şi mai mult. Îi acordă îngrijirea cuvenită cu multă dragoste şi trăiesc efectiv fericiţi încă cincisprezece ani.
După aceşti cincisprezece ani şi suferinţa unei boli aprope incurabile, pe patul suferinţei soţul îi închide ochii multiubitei sale soţii şi… îi deschide pe-ai lui!
Pentru cincisprezece ani s-a prefăcut că este orb ca să nu îi mărească suferinţa…
Asta înseamnă să iubeşti!! Să te faci pe tine orb pentru a nu răni pe celălalt...nu devenim orbi din indiferenţă sau prostie ci, din sensibilitate, din politeţe şi mărinimia sufletească de care dăm dovadă.
Şi mă gândeam cât de rar în zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Altădată relaţiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumuseţe şi un dor sfânt între cei doi.
Un simplu gest, o mică floare, o privire era izvor de bucurie, tresăltarea inimii şi lacrimi de fericire (...)"
