Când vine vorba de matematică (de ora de mate, de proful de matematică, de absolventul facultăţii de mate sau când aducem în discuţie numele unui adevărat matematician) reacţia celor mai mulţi dintre noi e aceeaşi: mă doare capul...şi la ce o folosi să ştim noi toate astea... eu nu înţeleg...
Nu a avut ce face...trebuia el să găsească cutare Teoremă!
săracul, ce o fi căutat să intre la facultatea asta...
În plus, unii asociază în mod greşit matematicianul cu ideea de om limitat,care nu vede nimic altceva în afară de cifrele lui, de calculele lui. Alţii îl văd ca pe o persoană serioasă, rigidă, mereu sigură pe sine... la polul opus sunt cei care-l consideră o fiinţă ruptă de realitate, împrăştiată, cu capul în nori, asupra căreia pot face întotdeauna glume mai puţin bune...
Cu siguranţă ceea ce s-a încetăţenit printre noi nu corespunde realităţii şi tocmai de aceea voi aduce în discuţie câteva aspecte mai puţin cunoscute ale matematicii, respectiv ale matematicianului...
Până nu demult şi eu aveam impresia că o astfel de persoană e total raţională, că gândeşte într-un mod exact, clar, fix...că existenţa ei are la bază o mulţime de reguli după care se ghidează şi pe care le respectă cu mare stricteţe...dar tocmai ce am aflat că de fapt matematicienii/oamenii de ştiinţă sunt cele mai creative persoane şi că abia apoi urmează filosofii iar în final poeţii... Ştiu, pare incredibil, dar e cum nu se poate mai adevărat...
Să luăm ca exemplu pe renumitul Thomas EDISON. Acesta a pus cap la cap trei idei care nu aveau nici o legătură una cu cealaltă (1. un corp încins puternic se înroşeşte până devine aproape alb; 2.la trecerea curentului electric printr-un material conductor se degajă căldură; 3.o substanţă simplă, încălzită puternic şi plasată în aer se oxidează iar oxizii au alte proprietăţi decât substanţa de bază) şi rezultatul a fost fantastic: becul pe care şi azi îl aprindem şi care ne luminează nopţile (De reţinut: în ianuarie 1871 primele becuri iluminau o stradă din New York).
Dar să revenim: prin cele enunţate mai devreme pică teoria cu orizontul limitat...şi cum ar putea matematicienii să nu gândească liber? Ei care văd frumuseţea în axiome, în monoizi, în sfere şi-n leme, cum ar putea să nu o vadă şi pe cea care-i înconjoară? Cât de mult ne înşelăm noi gândind altfel, căci aceşti oameni cu adevărat percep şi preţuiesc valorile. Tocmai de aici a şi luat naştere matematica, din dorinţa lor de a înţelege şi exprima lumea...dar totul în jurul nostru e atât de perfect încât se poate spune că "Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris Universul" (Galileo Galilei) Noi suntem atât de obişnuiţi cu Soarele, cu iarba, cu aerul încât nu mai vedem cât de extraordinar au fost create...în schimb ei le dau noi şi noi înţelesuri, le analizează în cele mai mici detalii şi tot se minunează căci nu reuşesc să le desluşească în întregime misterul...
În acest sens se poate spune că matematica este foarte aproape de religie. Însuşi Bertrand Russell, într-unul din studiile sale afirma că practica matematicii e o experienţă spirituală: ea operează cu idei şi concepte ce există doar în mintea şi în imaginaţia omului (nu există numere, asimptote, fracţii în lumea fizică) Din această perspectivă oamenii de ştiinţă apar ca fiind cei mai religioşi (pe măsură ce cunosc mai mult din tainele Universului îşi dau seama că de fapt nu ştiu mai nimic şi recunosc măreţia Lui Dumnezeu)
Într-o altă ordine de idei nu trebuie trecută cu vederea relaţia matematică-muzică. Setea omului de ştiinţă de a exprima totul din punct de vedere matematic a cuprins chiar şi domeniul sunetelor şi a făcut-o într-un mod surprinzător. Aşadar, Pitagora considera cunoştinţele muzicale ca făcând parte din categoria matematicii şi în special din teoria numerelor. " Sunetele armonioase, spunea el, sunt produse de rapoarte exprimate în numere întregi şi cu cât valoarea numerică a raportului e mai mică, cu atât sunetul este mai frumos." Tot el, după multe calcule, a delimitat cele 8 sunete(note) care formează gama. Spre uimirea multora, aceste note au corespondenţă în matematică... DO=1, RE=8/9, MI=64/81...
Însă pe mine m-a impresionat felul în care matematicianul Sylvester a reuşit să contureze această relaţie...aşa de frumos e expusă ea în rândurile următoare încât nu mai e nevoie de nici un alt comentariu...citatul concentrează întreaga ei esenţă:
"Nu s-ar putea oare reprezenta muzica drept matematică a simţurilor şi matematica drept muzică a raţiunii? Căci muzicianul simte matematica iar matematicianul concepe muzica. Muzica-i vis, matematica viaţă practică!"
Şi cum se cunoştea de mult timp faptul că muzica ajută la o mai bună dezvoltare a creierului (la copii mici) şi la o mai bună capacitate de memorare, vă vine să credeţi sau nu, un profesor din Rm. Vâlcea şi-a transformat orele de matematică în piese muzicale. Articolul l-am găsit pe www.peculiaralecsa.wordpress.com şi e adevărat că m-a surprins: "Fiind extrem de abstractă, uneori este greoaie...aceste mici versuri sau melodii ajută să se fixeze. Am compus melodii şi am început să înregistrez...în momentul de faţă am un album:
Matematica pe note" relata dascălul. Elevii, evident că sunt foarte încântaţi de această metodă de predare "Ceilalţi profesori vin la ore şi predau direct la tablă. El cu chitara e mai amuzant. Altfel, matematica e o materie grea!" declara unul dintre ei.
Aşadar sper că de acum matematica să nu mai creeze o aşa mare repulsie...să ne gândim la toate lucrurile frumose din spatele ei...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu