muguri de iubire ...

"Mai multe broscuţe se plimbau prin pădure, când două dintre ele au căzut într-o groapă adâncă. 

Toate celelalte broscuţe s-au strâns în jurul gropii. Când au văzut cât de adâncă era groapa, le-au spus celor două broscuţe căzute în groapă că nu mai au nici o speranţă, dar acestea le-au ignorat comentariile şi au început să sară, încercând să iasă din groapă.

Broscuţele continuau să le spună să nu mai sară, că oricum totul este în zadar şi soarta lor le este pecetluită. În cele din urmă, una dintre cele două broscuţe a ascultat de "sfatul" prietenelor ei şi a renunţat să mai sară.

Cealaltă broscuţă a continuat să sară din răsputeri. Suratele ei de pe marginea gropii au început din nou să o îndemne să renunţe şi să moară împăcată, dar broscuţa s-a îndârjit mai tare şi până la urmă...hop! a reuşit să iasă din groapă.

Uimite peste măsură, broscuţele s-au strâns în jurul ei şi au întrebat-o:

-Ei, bravo! Nu ne-ai auzit? Cum de nu te-ai dat bătută?

-Oac! Oac! -ţopăia fericită broscuţa.

-Hei, soro! Opreşte-te o clipă şi zi-ne şi nouă cum de nu te-ai dat bătută!

Într-un târziu, broscuţa a înţeles ce vor de la ea şi le-a explicat că ea nu prea aude bine şi de-acolo, de pe fundul gropii, crezuse că ele o încurajează."

Un cuvânt de încurajare pentru cineva căzut la pământ îl poate ridica şi îl poate ajuta să păşească mai departe, cum, la fel de bine, o simplă vorbă (de cele mai multe ori rostită la întâmplare) poate doborî foarte uşor o persoană. Aşadar, să fim mai atenţi la ceea ce spunem!...pentru că...dacă tot suntem liberi în exprimare, de ce n-am alege să fim noi cei care împărţim în jurul nostru cuvinte frumoase, cuvinte dătătoare de curaj, de speranţă şi de putere?! Pentru că astfel i-am îmbogăţi pe ceilalţi şi ne-am îmbogăţi şi noi!

"Azi, când am fost la mama mea, mi-a spus că o vecină de-a ei îşi doreşte mult să mă vadă şi să îmi spună la mulţi ani...şi a rugat-o pe mama să o cheme când ajung la ea. Mă îndrăgeşte de când mă ştie şi nu m-a văzut de vreo 4 ani...

Am decis să nu o chem la mama acasă, fiind foarte frig şi gheaţă pe stradă, ci să merg eu să o văd. Când am ajuns la poarta dânsei s-a bucurat foarte mult că mă vede dar totodată părea a se simţi incomod...M-a invitat în casă şi s-a scuzat de câteva ori pentru modestia căminului dânsei. 

Am să vă spun ce am văzut în acea casă, într-adevăr modestă. Am văzut o ordine exemplară şi cum îşi preţuieşte acea femeie lucrurile adunate cu greu, de-o viaţă...Am văzut un om care a muncit prea mult pentru puţinul agonisit...

Am văzut căldură, iubire pentru Dumnezeu, o candelă aprinsă şi Biblia cu ochelarii deasupra ei...Am văzut multă trudă, aşteptări, renunţări şi sacrificii pentru nişte lucruri pe care mulţi dintre noi nu le-ar preţui şi le-ar lua în derizoriu. Am văzut o Mamă care a renunţat la tot pentru copiii ei...

Am văzut bun simţ şi omenie. Am văzut un om dispus să împartă tot ce are...ceea ce nu am văzut prea des la oamenii care au mai mult decât le-ar trebui. Am primit un ceai bun, într-o cană simplă...şi două turte dulci. Au fost delicioase, pentru că mi-au fost oferite cu iubire. M-au bucurat mai mult decât multe cine luate în restaurante de lux sau în case somptuoase...

Oamenii simpli au complexe, iar noi ar trebui să-i încurajăm, să le reamintim că nu lucrurile îi definesc, că valoarea lor nu este măsurată după realizările materiale...Nu ar trebui să-i ocolim şi nici să le ocolim casele. 

Păcat că ei nu ştiu cât de frumoasă este simplitatea şi cât de valoroasă este omenia! Păcat că se simt săraci doar pentru că nu au la fel de mult ca alţii şi că nu sunt conştienţi că, aşa săraci, au foarte mult de oferit!

Am învăţat azi să preţuiesc...altfel! O carpetă mică, spălată de zeci de ori, poartă urmele unor genunchi care au stat pe ea când omul s-a rugat...o masă bătrână din lemn poartă urmele a multor porţii de hrană oferite cu dragoste. Un pat vechi, cu pernele care-i ţin de urât, poartă urmele multor zile pline de deznădejde, de dureri, de lacrimi, de doruri, de singurătate...

Asta am văzut azi. O casă frumoasă. Nu sărăcie...

Viaţă...cu tot ce înseamnă un OM.."

sursă: Insomnii

"Destinul mi te-a adus, măr eu din copac te-am smuls.

Haina-ţi roşu de mătase, cu dinţii îţi voi descoase. 

Miezu-ţi fraged, pulpa-ţi dulce cu limba îţi voi străpunge,
Cu priviri te voi sorbi. 

Existenţa-n Univers ş-are scopul ei ales.

Eu, conştiinţă visătoare vreau să merg pe acea cale

Ce m-aşează mai presus de cuvântul tău nespus.
Desfătare nu-ţi voi fi!

Nici nu vreau a auzi.

Lasă-ţi soarta-n mâna mea trupu-ţi neatins ar vrea! 

Muşcătura mea trădează ce gândirea ta nu lasă

Lumii a dezvălui tot ce eşti tu voi simţi

Inima nu-şi prind în curse!

 Murmură blând printre buze:

Dar a mea gândire clară din celest nu se coboară

Iar trăirea nu-nţelege unde paşii-mi vor s-alerge!

Ale tale mâini feroce şi-a ta flacără din voce,
Fac să pară că îngheţ,

Te-aş lăsa să-ţi atingi scopul, ţi-aş lăsa ca ghid norocul

Dar norocul te-a adus chiar la mine, cum ţi-am spus.

Miezul fraged îţi voi smulge, lasă-ţi gândirea să urce
Ce rămâne e deajuns!

 Cu un grai aproape-ascuns:

Voi lăsa-n această lume, gura ta să mă consume.

Gândirea nu va pleca ci martor etern va sta.

Pentru ce astăzi îmi piere, eu voi urla de plăcere!

Univers neexplorat, mărul s-a lăsat mâncat." 

Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

-De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

-Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

-Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întreabă din nou înţeleptul.

-Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, spune celălalt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

-Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsuri nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îl lămuri:

-Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? 

Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

-Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. 

Uneori inimile sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai mare, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg.