vineri, 22 iunie 2012




E incredibil cum în momentele în care ai nevoie de ceva, acel ceva să apară imediat, ca şi cum ai bate din palme, "hocus pocus" şi gata magia! Dorinţa ţi-a fost îndeplinită!


Îmi sunt foarte dragi cei în vârstă! Şi chiar mă gândeam zilele astea la bunica pentru că mi-e tare dor de ea şi pentru că mor de nerăbdare să o revăd, să-i fac pe plac şi să o las să mă răsfeţe aşa cum ştie ea mai bine... gogoşi, prăjituri, clătite...yamii! (şi nu că nu am face acasă, dar nu ies în ruptul capului ca ale ei...nu ştiu ce le face de sunt atât de bune, chiar nu ştiu... căci reţetele sunt întotdeauna aceleaşi...hmm, cu siguranţă că a mea scumpă bunică le cântă şi le descântă, le suceşte de tot minţile, iar ele ce să mai facă? Tac şi joacă după a ei melodie!




Să vedem! Eu, la metrou, staţia Unirii, aşteptând primul tren în direcţia Dristor2, cu gândul la bunica, total desprinsă de realitate. Şi, ca prin vis aud o voce atât de caldă şi de blândă cum nu v-o pot descrie. Bunica? Nu e ăsta glasul ei? Ce se întâmplă? Încă mai visez? Dar hei, stai aşa că nu e vis! O bunicuţă drăguţă mă întreabă dacă nu cumva următorul tren merge spre Gara de Nord. Îi răspund că nu primul, ci că al doilea, iar ea îmi mulţumeşte frumos! Doamne, îmi zic, Tu ai trimis bunicuţa asta fix acum? Şi dacă tot ai trimis-o, măcar fă-o să-mi mai vorbească câte ceva. Şi ca să vezi, nu trece mult şi doamna mă întreabă dacă merg în aceeaşi direcţie. Wow, îmi zic de data asta, amuzându-mă totodată de gândul meu... Da, în aceeaşi direcţie!


Apoi, ca şi când m-ar fi cunoscut (dar nu m-ar mai fi văzut de mult) se interesează în modul cel mai drăguţ cu putinţă despre felul în care m-am acomodat cu Bucureştiul, cu colegii...dacă a fost grea sesiunea şi cum m-am descurcat, dacă mi-e dor de acasă şi când am să mă întorc. Vorbea însă cu atât de multă dragoste şi dăruire încât cu fiecare cuvânt rostit, uimirea mea sporea! Adică, sigur nu ne cunoaştem? Căci altfel, de unde să-şi dea seama că... părinţii mei, de exemplu, sunt nişte oameni deosebiţi? Iar când am mai auzit-o şi că le transmite urările ei de bine şi de sănătate, îmi venea s-o mănânc cu fulgi cu tot pe bunicuţa asta!




 Staţiile treceau una câte una şi urma să ne despărţim...off, iar mie mi-ar fi plăcut să o ascult şi să o tot ascult dar de...ce să faci dacă: "Urmează staţia Grozăveşti cu peronul pe partea dreaptă!" N-ai ce face: te conformezi şi aştepţi momentul prielnic pentru...salutul de rămas bun! Dar şi la acest capitol bunicuţa cu pricina m-a lăsat fără cuvinte: mi-a urat printre altele şi "Poftă mare!" Adică... i-a spus cineva că chiar urma să iau masa? Nuuu, iar  asta mă făcea să cred că am alături o persoană cu adevărat deosebită...doar era bunica, nu? Şi când să plec, după ce mă depărtez binişor, îmi zice cu voce tremurândă că: Poate ne mai vedem/ întâlnim/auzim! (nu mai ştiu exact)...şi iar mă face praf! Păi eu numai la asta nu mă gândisem...adică cum aşa? Nu tu adresă, nu tu nume, nici măcar număr de telefon...şi cu toate astea, nici eu nu am cu ce mă lăuda. Hai că "prima/ultima întâlnire" treacă-meargă, dar "ultima despărţire"...nu mai merge. Aşa că iar e 1-0 pentru bunicuţă...



Măi, măi, că mult mi-a mai înseninat ziua întâlnirea asta...şi sunt convinsă că sentimentul a fost reciproc. Dar pentru că ce-i prea mult strică, ne vom opri aici. Mai spun doar că am adăugat încă o amintire/experienţă plăcută  în cutiuţa celor din Bucureşti...dar ce mă fac că sunt atât de multe de nu le mai pot duce :)) Hmm, ar fi trebuit eu să-mi iau eu o cutiuţă ceva mai mare...dar lasă că măcar în toamnă ştiu ce am de făcut...


Acum vă las! Mai am mult de împachetat la bagajeee şi abia aştept să ajung acasă chiar dacă acolo o să mă întâlnesc din nou cu...Bac-ul!! Bine, de data asta indirect: îi las emoţiile mari lui Flori, surorii mele...săraca! Eeei, ce emoţii, ce noroc? (cum zice un vecin) Ştiu eu că ea e fată deşteaptă...doar are cu cine semăna :)))) Sau cum are vorba altcineva: "Ai greşit? Nu ţi-a dat? Eee, lasă mamă, nu fii supărată! Lasă mamă că tu iei 10!" :)))

miercuri, 20 iunie 2012

"Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge!!"

Noi am ajuns departe, însă la propriu :)) Bine, nu foarte departe însă suficient cât să avem ceva întârzieri în "treburile" noastre :))

Păi ne-am trezit noi devreme (weekend fiind) să facem piaţa, matinalele de noi, să gătim repejor ceva pentru ca apoi fiecare să-şi rezolve în tihnă ce are de rezolvat: Cris printre manualele ei imense de anatomie iară eu cu ale mele...Şi uite că în drum spre piaţă ne fură de tot peisajul. Zăbovim noi minute bune discutând probleme de probleme, nu cine ştie ce fleacuri: Că ce te faci, că acum  "se termină", că ne întoarcem în Vâlcea şi asta "fix acum", of, of; ne amuzăm, facem şi ceva poze de final şi când dăm ochii cu ceasul...fuugi şi cumpără ce ai de cumpărat, schimbă-te şi apucă-te fetiţo de-ţi pregăteşte examenul...ultimul!!

Eei, până la urmă, n-a fost chiar aşa de rea plimbărica zic eu... "cu sau fără câteva minute" tot aia e, nu? Plus că ştim cu toţii că  pauzele lungi şi dese-s cheia marilor succese.














luni, 18 iunie 2012

Examen memorabil!


Da, bineînţeles că vorbesc despre cel de Algebră! Că multe bătăi de cap ne-a mai dat materia asta. Iar examenul, nu mai spun...


Căci cine mai era ca noi la ora 22:30 în incinta Facultăţii noastre drage de Matematică şi Informatică, rezolvând minunăţiile de subiectele? Şi asta după ce ne începusem ziua devreme, trezindu-ne conştiincioşi să mai învăţăm sau " să îngrăşăm porcul fix în ziua de Crăciun". Noi, desigur că noi, algebriştii înnăscuţi :)) cei care am ajuns cu cel puţin o jumătate sau chiar cu o oră înaintea "startului" pentru a aştepta frumos, cel puţin încă pe atât. Aşadar, după ce ne-am simţit extraordinar, dar nu vă pot spune cât de extraordinar, aşteptând de pe la ora 1 (după masa) începem şi noi pe la 3 şi ceva, urmând să terminăm la 6 şi acel ceva pentru ca pe la 9 să primim rezultatele...


Şi aşa iată că toată ziua ne-o petrecem printre ideale, inele, subinele şi printre prietenele mele matrici eşalon sau mai nou: "şablon" ori chiar "salon" cum apărea scris pe multe dintre lucrări :))




Dar un examen memorabil trebuie să aibe şi un debut memorabil, nu? 
Aşa că începem cu...o pauză!! Pentru că după indicaţiile domnului profesor universitar, pentru acest examen, fetele trebuie neapărat să se ducă să-şi pudreze obrajii iar băieţii să-şi aranjeze cât mai bine papionul! Altfel, ce rost mai are? Şi după ce se întorc domnişoarele şi domnişorii frumos aranjaţi, pudraţi şi îmbujoraţi, aşa ca pentru o primă întâlnire la care musai trebuie să facă impresie, sosesc subiectele! Dar hei, ce se întâmplă? Unde pleacă îndrăgostiţii noştri de matematică? Ah, nu se poate! Ori nu au fost suficient de pudraţi, ori subiectele partenere nu au fost pe măsura lor...că nu înţeleg.


Oricum, ideea e că mai bine de un sfert din ei şi-au amânat instantaneu întâlnirea cu...Algebra până în toamnă. Şi asta în nădejdea că 3 luni de zile sunt mai mult decât suficiente pentru a o cunoaşte mai bine, pentru a-şi consolida prietenia cu dânsa şi pentru a nu se mai speria aşa cu una cu două!


Aşadar, memorabil: singurul examen din care s-au retras atât de mulţi, singurul examen cu trei supraveghetori, primul la care ne-au fost semnate foile şi ciornele, singurul la care subiectele au fost date pe numere, şi alea pe linii iar nu pe rânduri. 


Daaa, examen de examen, ce să mai vorbim.
 Dar staţi aşa că tocmai sfârşitul e cel mai cel! Ajungem noi la 20:30 cu gândul că...Or fi terminat mai devreme! Să nu-i lăsăm să aştepte! Da...de unde? Uşa amfiteatrului de la parter era încuiată şi asta ne punea acum într-o Mare dilemă: mai stăm sau plecăm? Dar după luuungi căutări şi cercetări care-au durat aproape o jumătate de oră :)) soseşte şi proful, urcăm la etajul 3 şi aflăm că mai sunt exact 12 lucrări de corectat. Buuun, ne zicem noi, nu par a fi aşa multe! Plus că mai vorbim, deci ar trebui să fie ok.(de parcă nu vorbisem şi până atunci. Dar ce să faci? Când e nevoie, te consolezi şi singur:))






Acum...momentul aflării notelor. Adică strict intervalul orar în care un om normal se află în căsuţa lui, în camera lui, în patul lui pregătindu-se de culcare ori citind poveşti "de noapte bună" celor mici. Dar şi noi ne pregăteam, iar dacă nu de o poveste, atunci cu siguranţă de primirea rezultatelor. Şi când toată lumea era cu sufletul la gură (şi de parcă nu fuseseră suficiente cele întâmplate anterior) ce să vezi? Domnul nostru profesor se apucă să rezolve toate subiecte de examen (probleme+teorie) pentru ambele numere. Extraordinar domnule, extraordinar! Ce se întâmplă cu examenul ăsta că se face dimineaţă şi noi nu ne mai aflăm notele!


Da, se face dimineaţă, dar cine a mai avut şansa noastră de a face matematică într-un cadru atât de...romantic? Un cadru pe care până şi Eminescu l-ar fi invidiat! Ce noapte frumoasă, ce clar de lună, ce atmosferă şi ce linişte în aer! Nu mai spun de acordeonistul din capătul străzii care ne cânta şi ne încânta cu "Valurile Dunării". Eeeei, să tot faci matematică aşa...


Revenind cu picioarele pe pământ, e timpul să spun din nou "memorabil" pentru că e primul examen când nota reprezintă doar partea întreagă a punctajului obţinut (adică 7.80 devine nota 7) Cât despre obişnuitul punct din oficiu...nu mai este oferit :( Studentul are totuşi posibilitatea de a obţine chiar 120 de puncte!!  Dar pentru asta...are ceva de furcă cu morile de vânt, bietul de el! :))


În plus, e prima dată când rezultatele sunt strict confidenţiale. Adică domnul nostru profesor trimite fiecăruia în parte câte un mail cu nota obţinută (şi asta doar la cererea studentului). 
Celor prezenţi la întrunire, însă, li se aduce la cunoştinţă modul de rezolvare şi de asemenea modul în care s-a punctat şi s-a corectat (inclusiv ciorna).






Ajungem şi la momentul adevărului şi... emoţii mari! Acordeonul parcă tace şi el, săracul. Sau...poate că nu-l mai auzim noi. De fapt, chiar nu-l mai auzim căci cui îi mai stă gândul la "Valurile Dunării" când fix sub nasul nostru, alt tip de valuri lovesc. Şi fie că sunt ele brutale, călduţe, puternice ori dulci, se izbesc de fiecare dintre noi şi să vezi atunci impact de impact!

Eu...am avut noroc! Am prins un Super val! :)) Şi ştiţi ce scria pe el? Eeee, scria...10! Ba chiar ceva mai mult de 10! Am avut impresia că visez. Hai că la celelalte mai poţi obţine cu chiu cu vai o astfel de notă, dar la Algebrăăă...adică, totuşi, e...Algebră :)) (şi nu mă refer la materia  în sine însă, ce te faci cu pretenţiile domnului profesor? ce te faci? )


Oricum, fericiţi sau mai puţin fericiţi, în final am avut parte cu toţii de o bucurie: Am prins metroul!! Daa, încă nu se închisese! Măcar atât!





;;