muguri de iubire ...

"Oamenii sunt făcuţi pentru iubire, oamenii vor să afle dragostea...de aceea, în seara asta, pentru-ntreaga lume voi cânta:

Doar o viaţă, doar o viaţă nu-mi ajunge! Doar o viaţă nu-mi ajunge să iubesc! Am nevoie de iubire şi de un pic de fericire, seninătatea din privire şi de un strop de nemurire, aşa că doar o viaţă nu-mi ajunge să iubesc!

Am plecat pe-un drum şi nu ştiu unde...undeva, capătul într-o zi am să-l găsesc. Cele bune, cele rele: cum au fost, pe toate le iubesc."

Holograf, "Doar o viaţă nu-mi ajunge să iubesc!"

Legendele spun că Sânzienele sunt nişte fete foarte frumoase care trăiesc prin păduri au pe câmpii. Ele se prind în horă şi "dau puteri" deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor, zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. 




Sânzienele cântă şi împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii.

"O tânără stătea şi aştepta avionul în sala de aşteptare a unui aeroport mare. Pentru că trebuia să aştepte mult timp, şi-a cumpărat o carte şi un pachet cu biscuiţi. Ca să treacă timpul mai uşor, s-a aşezat în sala de aşteptare VIP şi a început să citească. Lângă ea, pe scaunul alăturat, erau biscuiţii şi pe următorul scaun era un domn care citea ziarul. 

Când a început pachetul şi implicit primul biscuit, domnul de alături a luat şi el unul. Ea s-a simţit indignată, dar n-a zis nimic şi a continuat să citească. În interiorul ei îşi spunea: "Uite ce fel de persoană e acest bărbat! Dacă aş avea numai puţin curaj, i-aş face morală."

Şi aşa de fiecare dată, când ea lua un biscuit, lua şi el unul.  Acest lucru o înfuria, dar nu dorea să fie cauza unei scene. Când a mai rămas în pachet ultimul biscuit, ea gândea: "Ah, acum vreau să văd ce îmi zice când se vor termina toţi!" Bărbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt în două şi i-a dat jumătate. "Ah! Asta e culmea!" gândi ea şi îşi luă lucrurile, cartea şi geanta pentru a pune acolo jumătatea de biscuit rămasă când...surpriză! deschizând geanta vede că pachetul de biscuiţi era întreg, neatins, în geantă!

Se ruşină de modul în care s-a comportat şi abia atunci înţelese că pachetul de biscuiţi pe care îl mâncase nu era al ei, ci al domnului de alături. Domn care împărţise cu ea chiar şi ultima bucăţică, fără a se simţi indignat, nervos sau superior, în timp ce ea se comportase urât şi îşi simţise orgoliul atins. Şi nici măcar nu avea posibilitatea să se explice sau să-şi ceară scuze. "

Acum întrebarea se pune: De câte ori n-am fost ruşinaţi de propriile gânduri, atitudini sau fapte pe care iniţial le crezusem literă de lege? Sau de câte ori realitatea a dat peste nas atotştiinţei noastre? căci, înainte de  a gândi răul ar trebui să ne uităm bine în jur. Şi dacă ne uităm cu atenţie atunci  observăm că nu întotdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi.

"Învaţă de la ape să ai statornic drum, învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum, învaţă de la umbră să taci şi să veghezi, învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi 

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui, învaţă de la piatră cât trebuie să spui, învaţă de la vântul ce-adie pe poteci cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

sursă foto: google

Învaţă de la vultur, când umerii ţi-s grei şi du-te la furnică să vezi povara ei...învaţă de la greier, când singur eşti să cânţi, învaţă de la lună să nu te înspăimânţi!

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor, învaţă de la toate, că totu-i trecător...ia seama, fiu al jertfei prin lumea-n care treci, să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci!"

(din lirica norvegiană)

"Din somnul orb de noapte-ntunecoas, de unde-eu stat departe de frumos

Se reîntorc livezile acasă în rochii înflorite până jos

E primăvară, iarăşi primăvară! Pe fiecare margini de făgaş

Îşi scot strămoşii degetele - afară, de ghiocei, de crini, de toporaşi...

Se simte iarăşi mirosul câmpiei... din nou aruncă soarele pojar

La cântecul înalt al ciocârliei, ies roadele cu capetele-afar

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii...în codri cucii iar-au năvălit

Se bat cu gâtul păsările-n săbii şi glasurile-şi dau la ascuţit"

Citisem cu ceva timp în urmă o relatare (pe care mi-aş fi dorit să o postez aici dar din păcate nu reuşesc s-o mai găsesc) a unei tinere care-şi amintea de cuvintele bunicii sale! Îi spunea doamna, că şi atunci când avea 65-70 de ani (sau poate mai mult...nu mai reţin) îi tremurau picioarele văzându-l pe soţul său (de la fereastra bucătăriei) când se apropia de casă! Ce frumos, ce frumooos!! Vă daţi seama cât de mare era iubirea pe care cei doi şi-o purtau unul altuia? Atât de mare că nici timpul, nici greutăţile de zi cu zi nu reuşiseră să o înăbuşe...dimpotrivă, cred eu, o cristalizaseră şi o întăriseră tot mai mult! 

Păi, în zilele noastre nici măcar proaspeţii căsătoriţi (bineînţeles, o parte din ei...)nu mai pot simţi atât de frumos!...au devenit imuni săracii, de la prea mult "te iubesc!"...iar căsătoriile de probă, divorţurile "fără număr" şi alte felurite minuni întregesc acest nefericit tablou.

Noroc că mai există oameni cu frică de Dumnezeu, oameni simpli care prin felul lor de-a trăi pot fi modele şi-i pot îndruma şi pe alţii (păcat însă că promovăm toţi "domişorii" şi toate "domnişoarele" care azi sunt cu X-ulescu, mâine cu Cutărescu...şi-atunci, urmându-le modelul -voluntar sau involuntar- cum să mai găsim noi liniştea şi stabilitatea unei relaţii?)

Şi pentru că iarna e pe sfârşite (gataaa! Yupii, yeei!) sufletele se scutură de ultima zăpadă şi păşesc timid dar cu foarte mare speranţă spre..un nou început? Da, da, da...spre un nou început!! (şi cât îmi mai plac începuturile!! :X)...

Aşadar, să profităm de aceste momente în care întreaga natură se primeneşte şi...să-ncepem şi noi "curăţenia de primăvară"! Aruncăm regretele, lustruim sentimentele şi parfumăm prieteniile! Spălăm greşeala, scuturăm îndoiala, păstrăm pe cei dragi şi-i sortăm pe ceilalţi!

Şi cum spune rapsodia ("Ies gospodinele iuţi ca albinele, Părul le flutură...toate dau zor. Unele mătură, altele scutură colbul din pătură şi din covor" ) să nu lenevim ci cu elan să ne curăţim, înoim şi ordonăm gândurile pentru ca mai apoi să avem unde sădi şi uda cele mai de preţ flori: iubirea, sinceritatea, înţelepciunea, prietenia, dăruirea, curajul, modestia şi toate de un soi cu acestea!

Dar cum spuneam, suntem abia la jumătatea lui februarie, of!! Iar dorul după soarele primăvăratic, mireasma viorelelor şi trilurile păsărelelor parcă ne fac pe toţi mai...poeţi...că doar trebuie să-i cântăm primăverii, nu? Altfel, văzând că nu-i aşteptată, aşa simţitoare cum e dumneaei, sigur va întârzia! :))

 Şi fiindcă zilele trecute am citit o frumuşică poezioară făcută "doamnei cu pricina" v-o arăt şi vouă! Cum ziceam, primăvara asta ne face pe toţi, dar pe toţi...poeţi! Ceea ce bineînţeles, e MINUNAT!

Anotimpul florilor

Primăvară, primăvară, ce aştepţi? Vino-acum iară!

Tu faci totul să-nverzească, soarele să se trezească!

Tu eşti raza dimineţii, tu eşti floarea tinereţii!

Şi mai eşti, aşa să ştii, cutia cu melodii...

Melodia codrului şi cea a izvorului

Un poem de neuitat, ce-n suflet s-a imprimat!

Le aduci cu tine toate şi le-aşterni ca într-o carte,

Lin, încet cum se cuvine, cald, plăpând cu gingăşie.

Toporaşi şi brebenei, tămâioare, ghiocei,

Mult parfum şi mult nectar...ni le dai pe toate-n dar!

Culorile ţi-s pastelate, ploile înmiresmate

Păsările-ţi ciripesc iar florile ne zâmbesc!

                                                                    (Autor: Ciucă Maria Gabriela)

                                                             ....sau "zâna primăvară" din imagine :D

"Mai multe broscuţe se plimbau prin pădure, când două dintre ele au căzut într-o groapă adâncă. 

Toate celelalte broscuţe s-au strâns în jurul gropii. Când au văzut cât de adâncă era groapa, le-au spus celor două broscuţe căzute în groapă că nu mai au nici o speranţă, dar acestea le-au ignorat comentariile şi au început să sară, încercând să iasă din groapă.

Broscuţele continuau să le spună să nu mai sară, că oricum totul este în zadar şi soarta lor le este pecetluită. În cele din urmă, una dintre cele două broscuţe a ascultat de "sfatul" prietenelor ei şi a renunţat să mai sară.

Cealaltă broscuţă a continuat să sară din răsputeri. Suratele ei de pe marginea gropii au început din nou să o îndemne să renunţe şi să moară împăcată, dar broscuţa s-a îndârjit mai tare şi până la urmă...hop! a reuşit să iasă din groapă.

Uimite peste măsură, broscuţele s-au strâns în jurul ei şi au întrebat-o:

-Ei, bravo! Nu ne-ai auzit? Cum de nu te-ai dat bătută?

-Oac! Oac! -ţopăia fericită broscuţa.

-Hei, soro! Opreşte-te o clipă şi zi-ne şi nouă cum de nu te-ai dat bătută!

Într-un târziu, broscuţa a înţeles ce vor de la ea şi le-a explicat că ea nu prea aude bine şi de-acolo, de pe fundul gropii, crezuse că ele o încurajează."

Un cuvânt de încurajare pentru cineva căzut la pământ îl poate ridica şi îl poate ajuta să păşească mai departe, cum, la fel de bine, o simplă vorbă (de cele mai multe ori rostită la întâmplare) poate doborî foarte uşor o persoană. Aşadar, să fim mai atenţi la ceea ce spunem!...pentru că...dacă tot suntem liberi în exprimare, de ce n-am alege să fim noi cei care împărţim în jurul nostru cuvinte frumoase, cuvinte dătătoare de curaj, de speranţă şi de putere?! Pentru că astfel i-am îmbogăţi pe ceilalţi şi ne-am îmbogăţi şi noi!